Prietenii imaginari

Eu nu cred ca am avut. Niciodata. Insa fiica-mea cea mare, ii are in permanenta. Odata veneam de la gradinita si urcam deja scrile de la bloc. Cand nu una, nu doua, o aud cum imi spune, sa-i iau de mana pe prietenii ei. Ma uit la ea, si am crezut ca glumeste. Dar mi-a spus pe un ton foarte calm, ca ea si-a adus acasa prietenii de la gradinita, si ca se va juca cu ei. Eu a trebuit sa ma conformez. A trebuit sa intru in jocul ei si ii tineam de mana pe toti. Alta data o auzeam cum se joaca cu Amber, ceva personaj din desnele animate, si ii dadea indicatii clare despre cum sa danseze. Amber e prietena cu o printesa. La inceput eram ingrijorata, insa mi s-a spus ca acei copii care au prieteni imaginari, au o imaginatie bogata. Asa ca m-am linistit. Sper sa devina o povestitoare desavarsita. Imi doresc asta pentru ea. Imi amintesc, daca stau bine pe ganduri, ca si eu am avut un prieten imaginar. De fapt, nu stiu daca as putea sa-l numesc neaparat prieten. Imi imaginam, ca aveam un omulet mic pe umarul meu, care ma ajuta peste tot. La scoala, la examene, la job, era un fel de creier, mai mic. :)))). O tampenie stiu, dar de cele mai multe ori, imi dadea curaj, sa ma vad altfel. Si daca stau sa ma gandesc bine, nici nu stiu cand a disparut. Probabil cand am terminat scoala. Uite ca abia acum mi-am pus intrebarea asta.