In lagarul intentiilor

Inchid ochii cu intentia de a vedea in jurul meu zambetul  oamenilor, cu gandul ca atunci cand ii voi deschide, in fata mea, se va arata un alt peisaj. Dezamagirea e aceeasi de fiecare data, caci toti imi sunt straini si toti intorc privirea intr-o parte ca si cum i-as arde cu a mea.

Ascunsi in lenjerii de pat in noptile inserate si napastuite de probleme, suntem inchisi intr-un lagar al intentiilor. Cum schimbarea aduce dupa ea schimbare sa nu ne opintim in acest lagar si sa dam frau liber dorintelor, curiozitatilor si intentiilor. De exemplu daca un strain iti zambeste in autobuz, prima intentie va fi sa-i raspunzi, cu toate acestea ratiunea iti spune ca nu-l cunosti si intorci privirea in alta parte, prefacandu-te ca te uiti pe fereastra. Astfel ajungi sa pierzi a darui un zambet si sa-l irosesti pe al lui.

In adevarurile vietii cineva spune: „Suntem cu toţii precum nişte oale crăpate. Dar tocmai crăpăturile şi defectele sunt cele care ne fac viaţa interesantă.Trebuie să accepţi oamenii aşa cum sunt şi să găseşti părţile bune în ei. Nimeni nu e perfect!” Eu am gasit suficient adevar in cele de mai sus asa ca am dat acele lenjerii de pat deoparte si m-am lasat purtata de imperfectiune facand din libertatea exprimarii prioritate. Nu m-am mai ascuns in oglinda iar intentiile mi-au devenit fapte. Fiecare se intreaba cum se simte dupa captivitatea intentiilor insa teama nu este o optiune si nici camuflarea in obscuritate, in lenjerii de pat trecute prin sita noptii, in concesii.

E adevarat ca cele mai multe compromisuri le facem pentru ca relatiile din viata noastra sa ajunga la parametrii normali. Facem concesii in cariera, in familie, fata de prietenii si e pacat sa nu facem si pentru noi. Benevol renuntam la noi in defavoarea celorlalti si de aceea ar fi bine sa nu ii lasam pe ceilalti sa renunte la ei in favoarea noastra pentru a nu-i inrobi.

Cat de des iti ceri scuze?

Eu imi cer scuze foarte rar, spre deloc. Chiar si cand eram mica, dadeam vina pe fratele meu, decat sa imi asum vina. Acum, maritata cu un copil prefer sa nu zic nimic. Il las pe el, sa-si ceara scuze, chiar daca tot eu am fost aia naspa. Da stiu e o marsavie. Dar uneori merita si barbatii cate o marsavie din asta, ca prea se cred buricul pamantului.
 
Nu imi cer scuze, poate si fiindca sunt foarte orgolioasa, si fiindca de cele mai multe ori, eu musai sa am dreptate. Daca imi dai dreptate, e posibil sa auzi si scuzele de rigoare. Dar cand doar eu sunt de vina mereu, nu o sa auzi acele cuvinte de la mine curand. Nici ai mei nu isi cereau scuze unul de la celalalt, asa ca am mers si eu pe acelasi principiu. Macar pe fii-mea am invatat-o altfel. Ea de fiecare data cand greseste isi cere scuze. Ma bucur ca macar ea, da nota de o eduactie mai buna decat a mea si a lui ta-su. Numai mi-e sa nu dea in extrema cealalta atunci cand va creste. Sa-si asume ea vina pentru toti aia care gresesc. Ca de acuma vad ca se lasa condusa. Dar, totusi e important ca-si cere scuze. Zic eu.