E inca toamna. Atat afara cat si in sufletul meu. Aceleasi culori frumoase la suprafata si acelasi frig in interior. Privire de gheata, inima de plumb, un mare gol inauntru. Sunt parasita de orice verde, ca un copac scuturat de frunze. Abandonat.
Cu toate astea, nu ma simt trista. E o stare pe care o imbrac adeseori, indiferent de anotimp. Imi trag deasupra mantaua de frunze aramii, precum un scut protector, care sa ma fereasca de orice zambet, gand bun sau speranta. Uneori, din neatentie, imi mai aluneca un deget dedesubt si ating fara sa vreau sentimente. Si incep sa iubesc, sa visez, sa prind avant si sa incep sa zbor. Ma duc departe, aproape de soare. La inceput ma bucur cu tot corpul de caldura lui, pana cand aceasta devine din ce in ce mai greu de suportat. E cald, din ce in ce mai cald. Prea cald! Si ma retrag imediat la umbra copacilor...
E frig iar. E bine.
Cu toate astea, nu ma simt trista. E o stare pe care o imbrac adeseori, indiferent de anotimp. Imi trag deasupra mantaua de frunze aramii, precum un scut protector, care sa ma fereasca de orice zambet, gand bun sau speranta. Uneori, din neatentie, imi mai aluneca un deget dedesubt si ating fara sa vreau sentimente. Si incep sa iubesc, sa visez, sa prind avant si sa incep sa zbor. Ma duc departe, aproape de soare. La inceput ma bucur cu tot corpul de caldura lui, pana cand aceasta devine din ce in ce mai greu de suportat. E cald, din ce in ce mai cald. Prea cald! Si ma retrag imediat la umbra copacilor...
E frig iar. E bine.
