Eu imi cer scuze foarte rar, spre deloc. Chiar si cand eram mica, dadeam vina pe fratele meu, decat sa imi asum vina. Acum, maritata cu un copil prefer sa nu zic nimic. Il las pe el, sa-si ceara scuze, chiar daca tot eu am fost aia naspa. Da stiu e o marsavie. Dar uneori merita si barbatii cate o marsavie din asta, ca prea se cred buricul pamantului.
Nu imi cer scuze, poate si fiindca sunt foarte orgolioasa, si fiindca de cele mai multe ori, eu musai sa am dreptate. Daca imi dai dreptate, e posibil sa auzi si scuzele de rigoare. Dar cand doar eu sunt de vina mereu, nu o sa auzi acele cuvinte de la mine curand. Nici ai mei nu isi cereau scuze unul de la celalalt, asa ca am mers si eu pe acelasi principiu. Macar pe fii-mea am invatat-o altfel. Ea de fiecare data cand greseste isi cere scuze. Ma bucur ca macar ea, da nota de o eduactie mai buna decat a mea si a lui ta-su. Numai mi-e sa nu dea in extrema cealalta atunci cand va creste. Sa-si asume ea vina pentru toti aia care gresesc. Ca de acuma vad ca se lasa condusa. Dar, totusi e important ca-si cere scuze. Zic eu.
